2 decembrie 2012 - în a doua zi din Undrea se împlinesc 14 ani de la moartea Părintelui Cleopa


sanghelus - Posted on 01 December 2012

Am revăzut deunazi o mai veche înregistrare video făcută de către Televiziunea Română, acum paisprezece ani, într’o zi de doliu naţional nedeclarată dar simţită de milioane de români, atunci când Părintele Cleopa ne’a lăsat şi s'a dus. S’a dus în locul cu care obişnuia să ne dojenească cu blândeţea lui aspră, ori de câte ori veneam să ne împărtăşim din binecuvântata sa înţelepciune duhovnicească, ori căutam un cuvânt ziditor. Cuvânt pe care duhovnicul neamului românesc nu se zgârcea deloc să ni’l dăruiască cu măsurată dărnicie, fiecăruia după puterea noastră de înţelegere, căci Părintele ştia vorba neaoşă dar o ştia şi pe cea cărturărească, chiar dacă aşa cum îi plăcea lui să spună nu fusese decât un cioban. Am spune noi însă, fără a dori să’l corectăm, cu un cuvânt vechi românesc, că Părintele a fost mai degrabă un păstor. Un păstor de inimi, un păstor de suflete.
Încerc un gând pios acum când scriu aceste rânduri şi nădăjduiesc să nu tulbur liniştea Părintelui acolo sus în ceruri, linişte binecuvântată după o viaţă de luptă duhovnicească. Dar mai încerc şi un sentiment de frustrare, căci l’am cunoscut pe Părintele doar din scrierile şi înregistrările sale, lucru de mare folos, dar întru’câtva cu neîmplinire pentru mine, căci mă gândesc acum, cu cât mai multă folosinţă aş fi avut de toate, dacă l’aş fi cunoscut pe Părintele Cleopa în persoană. Personalitatea sa copleşitoare ce răzbate cu prisosinţă din scrierile sale, ar fi marcat, sunt sigur, o experienţă de neuitat în viaţa mea şi poate că întoarcerea mea la sânul Bisericii ar fi avut loc astfel mult mai devreme. Aş fi avut prilejul să salvez un noian de timp, pierdut altfel în căutări deşarte.
Privind la trupul pământesc al Bătrânului, aşezat după datină în copârşeul ce urma a’i fi adăpost ţărânei, copleşit de mulţimea credincioşilor veniţi din binecuvântatǎ râvnǎ să'şi găsească păstorul plecat din mijlocul lor, ma gândesc cum neamul românesc are în acest timp exhatologic, în acest sfârşit de istorie, binecuvântarea de fi martorul ultimelor file ale unei cǎrţi nescrise încă, al ultimului volum din Patericul românesc, mulţi dintre noi fǎrǎ să ne dăm seama. Citim Patericul egiptean, îl citim şi pe cel românesc, scris şi publicat cu atâta râvnă duhovnicească de către patriarhul scrisului ortodox românesc, Arhimandritul Ioanichie Bălan, dar nu realizăm că există un Pateric viu, ce îşi săvârşeşte slovele sub chiar ochii noştrii. Bătrânii veacului din urmă trăiesc încă, răspândiţi pe cuprinsul ţării în lăcaşuri şi de noi ştiute, dar ironic, dacă nu cumva tragic, ne aducem aminte de ei doar când am aflat că s’au săvârşit din lumea aceasta. Părintele Rafail Noica, Părintele Iustin Pârvu, precum şi mulţi alţii sunt mărturia vie a Patericului românesc şi prin ei avem dovada că această carte spirituală a neamului va continua să fie scrisă cu fiecare nouă zi ce le este dată, şi care, aş zice eu, este un dar de la Dumnezeu pentru acest popor truditor.
Şi pentru că am amintit de poporul truditor, încerc un alt sentiment de frustrare gândindu’mă că toată educaţia pe care am primit’o şi şcolile absolvite nu mi’au adus acea sămânţă de înţelepciune pe care poporul iubitor de Dumnezeu o are, căci mi’a trebuit un timp să aflu lucruri ce pentru oamenii simpli, ce apăreau acum în faţa mea pe ecranul televizorului, erau de mult înţelese, poate din vremea când mureau vieţii ăsteia, apărând credinţa lor strămoşească şi ţara în care s’au născut. Aceste lucruri pe care eu le’am aflat, dar nu pe deplin înţeles, după ani de căutări şi o sumă de cărţi citite, ei le’au acceptat smeriţi de la început. Noi ”cărturarii”, ce cădem atât de uşor în fariseism, având certitudinea păcătoasă că ştim multe, nu ne ridicăm cu înţelegerea până la nivelul truditorilor pământului pentru simplul motiv că din pricina miopiei noastre spirituale nu vedem, ca să folosesc un termen uzat, pădurea din cauza copacilor. Şi aş zice că poate chiar cultura noastră, sau mai bine zis ceea ce considerăm noi a fi cultură, pentru care am luptat atât de mult, şi de care suntem nejustificat dar şi păcătos de mândri, ne împiedică în lucrările noastre pentru că este desacralizată, laică, neziditoare. Tot ceea ce cultivăm în această lume este cultură, însă aşa cum ne învaţă Părintele Rafail Noica, noi trebuie să cultivăm cele nu ale lumii ăsteia, ci cele ale lumii veşnice. Învăţaţii acestei lumi ne spun că viaţa se sfârşeşte cu mormântul, în timp ce Cultura Bisericii, singura care are dreptul să poarte acest nume de Cultură, ne învaţă că mormântul este doar începutul. Şi de’abia acum mi’a fost dat să înţeleg întrebarea foarte ciudată pe care reporterul o punea celor ce veniseră să’l însoţească pe Părintele Cleopa pe ultimul drum al său în lumea aceasta: “Ce am câştigat noi prin moartea Părintelui Cleopa?”
Întrebarea pare într’adevăr ciudată la prima vedere căci pentru omul defilocalizat, ca să folosesc un cuvânt al Părintelui Rafail, moartea este ceva tragic. Cum putem noi avea folos dintr’o tragedie? Când am privit pentru prima dată reportajul, acum câţiva ani, întrebarea mi s'a părut pentru început deplasată, ca să nu zic impertinentă. Auzind însă răspunsurile poporului truditor m’am ruşinat, realizând că cei mulţi, poate mai puţin şcoliţi decât mine, dar care aveau Cultura Bisericii, au dat răspunsuri pe care eu nici măcar nu le’am putut bănui, şi dacă stau bine să mă gândesc, întrebarea reporterului, atunci şi acolo, pe mine m’ar fi pus în încurcătură şi nu aş fi ştiut ce să răspund. Am înţeles şi eu, cu trecerea anilor, acumulând şi puţină simţire ortodoxă, că moartea Părintelui, nu a fost o tragedie. Am mai înţeles că dacă noi cei mulţi am câştigat atât de mult prin existenţa Bătrânului, cu atât mai mult am câştigat prin transformarea sa întru fiinţă. Şi ca să parafrazez unul din răspunsurile primite de către reporter de la o femeie venită de undeva din ţară, voi spune că în primul rând am câştigat un mare rugător în cer pentru neamul românesc.
Cu certitudine, moartea Părintelui Cleopa nu a fost o tragedie pentru noi, şi totuşi cât de mult ne lipseşte dojana domoală a Bătrânului, dojană pe care ne-o adresa cu blândeţea lui aspră, de fiecare dată când noi îl căutam şi îi tulburam liniştea locaşului de retragere de la Sfânta Mânăstire Sihăstria: “Mânca'v'ar raiul...”
Preacuvioase Părinte Cleopa, de ai câştigat har şi milă înaintea lui Hristos Dumnezeu, roagă'te şi pentru noi, păcătoşii!
SA, decembrie 2012, Seattle
Alcătuire postată sub îndrumarea şi cu binecuvântarea părintelui Ioan
PS. La sfârşitul anului 2005, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat că se are în vedere deschiderea procesului de canonizare a Părintelui Cleopa și trecerea sa în rândul sfinţilor, în calendar, cu numele: Cuviosul Cleopa de la Sihăstria.